Drept care, suntem optimişti!

Şi astăzi se anunţă ploi torenţiale în Bucureşti. Sperăm să putem totuşi juca spectacolul programat în Chitila, in faţa casei de Cultură. De ce nu jucăm în Bucureşti, e o discuţie lungă pe care o vom face cu siguranţă, dar până atunci putetţi citi pe WEBCULTURA. Dar cum acum ploile par a fi subiectul zilei pentru noi, vă oferim o întâmplare din teatru cu o ploaie straşnică.

Povestea lui Creangă, Ivan Turbincă, m-a interesat imediat pentru că avea imagini cu duiumul şi pentru că avea un potenţial poetic cu totul special.

Ne-am apucat să repetăm fără a avea neapărat un scenariu scris, deşi cred că a existat totuşi unul. Trebuie să fi fost, dar, din păcate, s-a pierdut. Nu ştiam la vremea aceea că voi scrie o carte. Păcat. Repetiţiile au mers destul de bine şi de repede, spectacolul a început să se joace şi drumul său avea să urce binişor, până la nivelul unui mare premiu de interpretare masculină la Festivalul Internaţional de Teatru Alternativ de la Cairo.

Spectacolul „A murit Moartea, măi!” s-a jucat de nenumărate ori şi în mai toate colţurile lumii (poate este cam exagerată afirmaţia, deşi a acoperit, practic, trei continente: Africa, Europa, America) şi de fiecare dată cu un succes de netăgăduit.
Unul dintre cele mai interesante spectacole a avut loc la Vaour în Franţa, un festival într-un sătuc oarecare, cam 200 locuitori, dar cu un festival destul de bine organizat (aveau în fiecare seară cam 1000 de vizitatori din regiune, ceea ce mi s-a părut a fi teribil). Vine rândul nostru să jucăm, ne pregătim şi ne uităm în acelaşi timp cu oarecare îngrijorare către cer căci se arătau nişte nori negri de tot. Spectacolul era într-o arenă în aer liber, încăpeau cam 300 de spectatori, erau toţi acolo, începem totuşi şi, cam după vreo cinci minute se pune pe plouat. Noi îi dăm înainte, spectatorii îşi deschid umbrelele, spectacolul merge mai departe, era vară, ploaia era caldă şi trăsnea de mai mare dragul. La un moment trebuie să cad pe spate, îmi fac datoria şi mă prăbuşesc într-o baltă destul de adâncă, chestie care face ca milioane de stropi să se ridice şi să se prăbuşească apoi peste mine, într-o aureolă de lumini, era o ciudată irizare, aveau reflectoare bune. Publicul aplaudă şi ca dovadă supremă a aprobării sale, toţi spectatorii îşi închid toate umbrelele deodată de parcă se înţeleseseră cu toţii.

A fost senzaţional. Ploua cum nu mai văzusem de multă vreme, ploua în draci, ce mai, noi jucam uzi până şi în gură, publicul era fleaşcă, iar când aplaudau săreau stropii în toate părţile, a fost senzaţional şi s-a încins un chef după aia, ceva de zile mari.
S-a băut straşnic în noaptea aceea, cam pe la patru dimineaţa localnicii au dat în primire, având în vedere că noi păream proaspeţi şi Gică a şi decretat, ridicându-se de sub masă, că „noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă” ceea ce a declanşat un râs homeric care se cerea stins iute, fapt care a şi fost îndeplinit până pe la opt când s-a trezit şoferul nostru care a decis că este normal să plecăm totuşi.