CAIETELE MASCA #1 -OUTDOOR – INTERVIU cu Gavriil Pinte


Sunteți unul dintre puținii regizori români care folosesc cu sens ”ieșirea din teatru”, alegând spațiile de joc în funcție de conținutul spectacolului: Un tramvai numit Popescu se juca într-un tramvai mergând prin cartierele bucureștene ( fiind apoi adaptat pentru Sibiu), Ispita Cioran într-un tramvai mergând de la Sibiu la Rășinari, prin locuri dragi personajului, Cei ce nu uită… se juca și într-o hală, dar avea și scene în aer liber, iar În inima nopții. Episodul Lear, creat la Teatrul ”ReginaMaria” din Oradea s-a jucat la Craiova într-o piață, iar la Cluj într-o fabrică dezafectată. Cum alegeți spațiul de joc pentru un nou spectacol și ce rol are el în
dramaturgia spectacolului?
Cred că teatrul poate să se nască și să trăiască (aproape) oriunde. Oriunde se ivește și poate să funcționeze o convenție teatrală. Pare un paradox: convenție în teatrul neconvențional. Dar e vorba de un alt set de convenții decât cele tradiționale, acreditate deja. Și apoi, de-a lungul istoriei, teatrul nu s-a jucat întotdeauna în clădiri precum cele ale teatrelor de azi. Importantă, necesară chiar, mi se pare adecvarea spațiului la proiectul de spectacol și al spectacolului (de la scenariu la jocul actoricesc) la datele concrete ale spațiului. Există, din păcate, spectacole care se joacă în spații neconvenționale din motive care nu au nici o noimă artistică. De multe ori aceste spectacole intenționează să mimeze nu știu ce fel de avangardă (dacă nu și mai rău). Astfel de spectacole discreditează ideea că în astfel de spații se pot realiza spectacole bine articulate, chiar spectacole de artă, discreditează ideea că e posibilă în astfel de spații o alternativă reală la teatrul convențional. Realitatea concretă a unor spații neconvenționale poate fi asumată și integrată în spectacolul de teatru. Iar această realitate (concretă, obiectivă) nu e cazul să fie imitată, ilustrată sau oglindită. De altfel, spectacolele mele nu umblă cu plecăciunile mimesisului după realitate. Dimpotrivă: o pun să facă parte integrantă din spectacol, dintr-o ficțiune, să joace, să fie decor activ (Rășinariul, de pildă, din Ispita Cioran (Sibiu, premieră în 2011), sat concret și fictiv în același timp) sau să joace unele roluri efemere.
Care sunt dificultățile tehnice și artistice pe care le ridică realizarea unui spectacol în aer liber sau în spații alternative, spre deosebire de cele realizate în confortul și previzibilitatea scenei? Cum se multiplică rolul scenografului într-un asemenea
caz?
Actorii nu sunt protejați de apropierea culiselor și a cabinelor. De multe ori se joacă foarte aproape de spectatori. Prezența (uneori salvatoare, dar de cele mai multe ori liniștitoare) a sufleorului e imposibilă. Apar dificultăți legate de acustică și de sonorizare (când e cazul). Dacă nu aveam parte de doi sonorizatori profesioniști, inteligenți și omenoși, Un tramvai numit Popescu (București, 2004, apoi Sibiu, 2007)
probabil nu s-ar fi făcut niciodată (ei au însoțit spectacolul și la primele reprezentații cu trupa sibiană). Decorurile exterioare trebuie păzite. Pentru Ispita Cioran, vroiam să coboare din copaci, foarte aproape de tramvai, până la nivelul privirii călătorilor, câteva marionete. Pentru asta am stat cu mașiniștii o după amiază întreagă în pădure (cădea o ploaie măruntă și rece), ca să se monteze un cablu de oțel între doi copaci, la o înălțime de 12-15 metri. Peste noapte cablul a fost furat. A trebuit confecționat și folosit un sistem care să poată fi montat/demontat la fiecare repetiție sau reprezentație. La Oradea, în Cei ce nu uită (2013), groapa pe care și-o săpau deținuții a fost inițial săpată cu excavatorul; groapa trebuia bine acoperită, în caz că ploua să nu se umple de apă și să devină impracticabilă.
Repetițiile și reprezentațiile depind mult de meteorologie. Am avut repetiții chinuite de ploi și cel puțin o reprezentație cu Ispita Cioran suspendată din cauza unei ploi torențiale. Există prejudecata că în astfel de condiții nu se poate face performanță
actoricească. Fals. Într-adevăr nu orice actor poate să se exprime bine în afara scenei obișnuite. Dar sunt mulți care reușesc. Marius Turdean a fost nominalizat de Uniter pentru cel mai bun actor pentru rolul lui Cioran. Când tramvaiul cu Ispita Cioran ieșea din pădurea Dumbrava spre Rășinari se vedea cerul. Aveam texte din Cioran pentru orice fel de… scenografie (cer senin sau înnorat).
Ce aş fi, ce m-aş face fără nori ? Am o nevoie fizică de nori. De altfel, mă armonizez cu ei automat, norii sunt eu. Sau: Norii aceştia mari, goniţi de soare, mă dispensează de lumea exterioară. Sau, dimpotrivă… E o vreme superbă, iar soarele ăsta mă face să mă gândesc că mama şi soră-mea nu mai sunt printre cei vii ca să se bucure de el. Moartea nu e nimic; moartea cuiva e totul.
Efectul asupra spectatorului era superb. Era și o revanșă asupra meteorologiei. La Rășinari, în mijlocul satului, ardeau , rând pe rând, patru cuburi învelite inițial în hârtie. În interiorul cuburilor – personaje muncite de obsesiile lui Cioran: timpul, bolile/suferința, sinuciderea, credința/divinitatea. Aceste arderi sunt imposibile (tehnic) pe o scenă obișnuită de teatru. Rășinariul, paradisul copilăriei lui Cioran, cu Cioran care coboară acolo din tramvai, dar nu știe de fapt unde se află, caută să afle nici el nu știe ce anume, cum nu știe exact nici ce a pierdut cândva, pentru totdeauna… Rășinariul acesta este un spațiu scenografic fizic concret, real, dar și unul metafizic, supra-real. Împreună cu scenografa Roxana Ionescu, colaboratoarea mea constantă, am intervenit în acest spațiu. La coborârea din tramvai erau câteva mese de lemn, improvizate în felul în care se încropesc la țară mesele pentru parastas, (improvizat, fiindcă moartea ne ia cam tot timpul prin surprindere… sau așa o lăsăm noi să creadă… sau, cum zice Cristian Popescu, noi, românii, când ne sună ceasul, suntem mai întotdeauna prinşi asupra vieţii ca hoţii asupra faptului). Fiecare călător primea un pahar de vin. Mai veneau și 38 câțiva săteni. Apoi erau arse, pe rând, cele patru cuburi îmbrăcate în hârtie – obsesiile lui Cioran. Sătenii rămâneau cu noi. În răstimpuri se bătea toaca. E important și universul sonor. De altfel toaca apărea deseori pe acest traseu. Scândura de toacă se ivea din construcția unor sperietori – alcătuiri de mai multe ori ambigui (toacă și sperietori, iar pe sperietori erau așezate păsări, ca și pe unii din actori). Aș putea explica conlucrarea mea cu Roxana Ionescu în felul următor: eu i-am cerut sperietorile, ea a chemat păsările.
Multe din aceste spectacole sunt călătorii. Timpul de deplasare variază de la o reprezentație la alta, depinde de starea traficului. Traseul a fost adaptat uneori la
text/spectacol. Un tramvai numit Popescu, versiunea bucureșteană, a circulat la prima reprezentație pe un traseu mai lung. Apoi traseul a fost schimbat. Vatmanul ajunsese să știe atât de bine textul/spectacolul încât după ultimul cuvânt din scenariu putea să oprească și să deschidă ușile tramvaiului. Alteori aveam scenarii variabile, textede rezervă sau de sacrificiu, în funcție de durata traseului. Pentru Ispita Cioran am cronometrat mersul tramvaiului de la un loc la altul în timpul elaborării scenariului. Apare întotdeauna o tensiune între elementele variabile (viteza ușor diferită a mersului tramvaielor, camioanelor, starea vremii etc.) și nevoia de rigoare a spectacolului. Variabilele trebuie acceptate, luate în seamă și, dacă se poate, chiar exploatate. Iar tensiunea dintre variabile și constante se cuvine asumată în favoarea actului teatral. De pildă, în Un tramvai numit Popescu, din cauza dispunerii scaunelor, a direcției privirii spectatorilor călători și a pozițiilor de joc schimbătoare și diverse, a apărut problema vizibilității. Așa a trebuit să „inventez” niște oglinzi pe care spectatorii le găseau pe scaune și le puteau apoi folosi în caz de nevoie. Această soluție am folosit-o și în celălalt tramvai, în Ispita Cioran. Dar nu numai spațiile sunt importante, uneori și timpul, intervalul în care se joacă. Pentru Visul unei nopți de Shakespeare (2012) – un scenariu de George Banu, despre condiția actorului de la Shakespeare la noi, despre actorii din Hamlet în alternanță cu cei din Visul unei nopți de vară, pentru care am ales un spațiu „elisabetan”, curtea interioară a vechii primării a Sibiului, azi Muzeul de istorie, era important ca finalul spectacolului să coincidă cu lăsarea întunericului. Ora de începere aspectacolului era atent programată, diferit de la o reprezentație la alta.

Interviul integral poate fi citit AICI

INTERVIU Gavriil Pinte ,,Realitatea concretă aspațiilor neconvenționale,, realizat de  de Cristina Modreanu

 

CAIETELE MASCA #1/ Decembrie 2016
Editor: Cristina Modreanu
Concept grafic și tehnoredactare: Maria Draghici
Traducere: Mirella Patureau
Proiect editorial inițiat de: Anca Florea

 

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Fără categorie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s