Chipuri ale nostalgiei


Poate, cea mai definitorie creație  din ultimii ani a lui Mihai Mălaimare este stilul interpretativ generat de limbajul statuilor vii, cu totul insolit în raport cu practica obișnuită, atât de frecventă azi și adesea atât de banală. El înglobează, ca într-un creuzet magic, toată practica limbajelor nongestuale, forjându-le într-o calitate nouă, plină de mister, substanță, potențial de semnificații.

Expresivitatea corporală izvorăște în spectacolele acestea din progresiva descremenire a pietrei, bronzului, bazaltului, oțelului, depozitată parcă într-un imaginar fabulos și anevoie urnită la existență. Statuia își conservă statutul straniu, dual, de piatră (materie grea) tainic înviată și totodată de făptură incompletă, fără viață sau animată temporar, bizar, patetic, pecetluită cu tristețe fără leac a trecutului încheiat, a parțialității, simulacrului însuflețirii. Păstrează continuu chemarea implacabilului, prizonier etern în neființă. Mobilizarea, convocarea din muzeul prăfuit al memoriei și magica însuflețire devin chipuri ale nostalgiei.  O scrisoare pierdută după Caragiale sau Fior d amor în Bucureșci sunt revelatoare în acest sens. ( Doina Modola, critic de teatru)

Lasă un comentariu

Filed under Fără categorie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s