… si asa a inceput totul


Era, cred, prin iulie 1989, la examenul de admitere în Institut, profesorii eram adunaţi  într-o clasă şi, dintr-o dată, am văzut-o. Era foarte tânără, frumosă, cu ochi inteligenţi şi gura senzuală cum nu mai văzusem. Ca un nebun, şi chiar cred că asta eram în clipa aceea, m-am ridicat, m-am dus la ea, am întrerupt-o din discuţia pe care o purta cu cineva, i-am spus că este tare frumoasă şi am sărutat-o.

     Dacă aş monta această scenă, indiferent de câte ori, cu siguranţă femeia i-ar trage o palmă răsunătoare amărâtului, dar viaţa bate, iată, şi teatrul şi filmul deopotrivă, căci a fost scris ca acel sărut să-mi schimbe viaţa cu desăvârşire, din toate punctele de vedere şi pentru totdeanuna.

  Nu vă aşteptaţi la un roman de dragoste, nu mi-a plăcut niciodată să dezvălui amănunte din viaţa mea privată, dar despre o imensă iubire este totuşi vorba, căci eu şi Anca, dincolo de viaţa noastră, am iubit şi iubim teatrul cu pasiunea unor alchimişti care nu-şi pot desprinde ochii de pe  retorta în care urmeză a se naşte homunculus homunculi, fiinţa aceea miraculoasă, desăvârşit dotată cu magica putere de a schimba lumea: actorul.

  Douăzeci de ani mai târziu, ca un ecou la acel fantastic sărut, scriam nişte banale versuri pentru cântecul de început al spectacolului SLUGĂ LA DOI STĂPÂNI de Goldoni, dar care reluau oarecum povestea nebună a vieţii noastre, dovadă că, în ceea ce mă priveşte cel puţin, nimic nu este întâmplător:

Iubirea vine, ca o furtună/Şi nu există ziduri s-o poată cuprinde,/Este frumosă, este nebună,/În lanţuri te leagă, cu totul te prinde.

Riguros exact!

      Au fost câteva luni în care nu am vorbit decât despre teatru şi nu am văzut înaintea ochilor decât teatru … A urmat nebunia din decembrie a acelui an 1989… şi am pornit în căutarea lânii de aur …

– Să facem ceva, toată lumea face, toată lumea se mişcă, trebuie să facem ceva!

      Era laitmotivul tuturor discuţiilor noastre din acele zile şi – îmi place să cred că s-a întâmplat la ora când noaptea face loc zilei, aşa cum părea că erau şi clipele astrale ale acestei ţări în acel moment – am strigat într-un glas: să facem un teatru! Din clipa aceea toată energia noastră  nu s-a canalizat decât către asta şi, încetul cu încetul, au început să se contureze imagini, construcţia în sine prindea forţă căci, la numai câteva zile de la decizia luată, am terminat de scris programul estetic al teatrului şi am conturat, atât cât se putea, imaginea fizică a unei companii teatrale care să încerce să schimbe, să prefacă, să redescopere, să reia totul, mereu, mereu, de la început.

La aproape 300 de km de noi, doi tineri nici nu bănuiau că aventura vieţii lor începuse deja, căci, atunci când s-a pus problema actorilor cu care să începem munca, Anca s-a gândit imediat la Anamaria Pislaru şi Sorin Dinculescu, prietenii şi colegii ei de la Teatrul Maria Filotti din Brăila. (…)

– Avem program estetic, avem nişte nume care ar putea însemna o trupă, cum se va numi noul teatru?

MASCA !

Numele a apărut firesc, eu lucrasem la Naţional cu măşti – Mantaua– aşa că mi s-a părut normal, absolul normal să purtăm acest nume pentru toată viaţa.
       Răspunsul negativ la demersul nostru privitor la înfiinţarea Teatrului Masca era semnat de Coriolan Babeţi, adjunctul lui Pleşu la Ministerul Culturii, aşa că am luat decizia să atacăm frontal, ştiut fiind că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii, iar în acest caz, cel puţin în acesta, aveam să mă mai confrunt o dată cu ”sfântul” care se credea mai degrabă Dumnezeu.

Am mers, împreună cu Anca, la Bogdan Popovici, director în Minister, i-am spus expus problema, i-am arătat răspunsul negativ frumos dactilografiat şi semnat, iar el a luat cererea noastră, a intrat cu ea la Andrei Pleşu şi, în cinci minute aveam aprobarea. Sigur, totul era pe vorbe, căci hârtia urma  să plece la Guvern pentru redactarea unei HG, în modul cel mai oficial şi mai fără echivoc al cuvântului, dar nu mai existau primejdii din acel moment.

Era într-o miercuri, ziua dedicată parcă veştilor mari în ceea ce mă priveşte, când am primit copia hotărârii de guvern şi eram invitat la Minister pentru formalităţi. Atunci eu şi Anca ne-am născut pentru a doua oară!

Luase fiinţă Teatrul MASCA!

24 mai 1990: A luat ființă, la București, Teatrul „Masca”, singurul teatru de gest, pantomimă și expresie corporală din România   (Mihai Mălaimare – La început a fost gestul… )

Septembrie 1990 momentul in care puneam prima firma a Teatrului Masca, in Biserica Amzei…

3364590477_d75b622473_z

Lasă un comentariu

Filed under Fără categorie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s