1992 si 1993 au fost ani grei pentru Teatrul Masca. Fuseseram dati afara din sediul din Biserica Amzei. Stateam cu trupa intr-o fosta sala de clasa a Liceului “N. Balcescu” (Colegiul Sf.Sava” de azi).
Un fragment din volumul: “Maidane cu teatru”, despre intalnirea dintre Andrei Plesu, Ministrul Culturii de atunci si Mihai Malaimare, directorul unui nou teatru, 1993:
Sunt supărat.
Nu mai am nici o speranţă să cîştig în lupta cu nimicii de la Universitatea Populară.
Andrei Pleşu refuză să mă primească.
Pe ei îi susţin toţi, pe mine doar ideea că am dreptate, că în aceste vremuri noi, în mod normal, nu poate avea cîştig de cauză o instituţie care, sub regimul comunist nu a făcut decît să dezbată documentele de partid, iar acum, evident, nu se declară decît, dizidentă. (Azi, după atîta vreme, nu-mi vine a crede că am putut fi atît de naiv, eu care, de obicei, sunt un om pragmatic şi realist).
Mă duc la Ministerul Culturii, la cabinetul lui Pleşu, am noroc să-l găsesc în faţa uşii şi-i spun că am hotărît cu toţii să depunem cerere de emigrare. Rămîne o clipă trăsnit, apoi, roşu de furie, îmi strigă :
- Eşti un mîrlan, asta e mîrlănie curată!
Trînteşte uşa, apoi revine şi-mi strigă tunător :
- Să vii mîine dimineaţă în audienţă !
De ce-aş minţi: n-am dormit toată noaptea! Am improvizat monoloage care mai de care mai înduioşătoare şi ne-am pomenit discutînd despre felul în care a înţeles Malraux, ministru al culturii în Franţa anului 1968, să rezolve criza: închizînd teatrul lui Jean Louis Barault.
Spre surprinderea mea, Pleşu nu ştia acest lucru şi nici nu a încercat să pareze. Pur şi simplu s-a mirat şi mi-a cerut să-i povestesc cu de-amănuntul.
Jos pălăria, mi-am zis, şi am uitat pentru ce venisem.
Mi-a făcut mare plăcere să discut cu Pleşu, un Pleşu care a refuzat să mai răspundă la telefoane ca să poată auzi în linişte toată istoria. La ce bun să mai discutăm despre problemele Teatrului “Masca”? Şi el şi eu ştiam că ideea unui teatru alternativ este bună, că am destulă energie să trec prin multe şi cu mult mai grele încercări, că duşmanul cel mai serios încă nu apăruse, că o clipă de taifas este ca un pahar de vin pe care vrei să-l împarţi cu un prieten.
Între marile mele întîlniri o trec şi pe aceea în care l-am redescoperit pe Andrei Pleşu.
Dacă preţul pentru astfel de clipe este “mîrlănia”, atunci mi-aş dori-o chiar mai des decît am izbutit-o!
***
Momentul final al spectacolului “Medievale” jucat in acele zile in strada. Era modul nostru de a protesta.
