In cadrul proiectului Scoala de Teatru Gestual Masca repetam spectacolul ACTORII, realizat cu studentii Facultatii Spiru Haret.

Astazi as vrea sa spun cateva cuvinte despre sincron.

Ce inseamna acest lucru in teatrul gestual?

In primul rand trebuie pornit de la temele generale ale teatrului vorbit. Doar ca acolo exista un text care trebuie rostit si textul tine loc de multe, poate acoperi multe erori chiar. Aici, pe scena, actorul este pus in fata faptului ca absolut orice se intampla este semnificativ, absolut orice gest trebuie sa semnifice ceva, altminteri distrage atentia spectatorului si il face sa rataceasca aiurea prin hatisul a tot felul de semne, pierzand tocmai ceea ce am intentionat sa fie important.

Pe scena se afla 23 de studenti. Au de facut o scena de aerobic, in fond o scena de miscare colectiva care trebuie sa arate capacitatea de a actiona impreuna, de a se defini individual, in contextul precis al unei miscari construite dinainte. Trebuie sa asculte muzica, sa o asume, sa o poata canta in orice moment, trebuie sa execute miscarile cu precizie de ceasornic, trebuie sa se poata urmari unul pe celalalt, trebuie sa nu lase sa se vada efortul, trebuie sa transmita buna dispozitie, trebuie sa poata fi atat de performanti incat sa starneasca respect printre spectatori.

Nu este simplu. Fiecare dintre ei este o personalitate aparte, fiecare doreste sa iasa in evidenta, fiecare doreste sa fie cat mai bine. Trebuie sa fie liberi, dar libertatea este un concept extrem de straniu in teatru, care este o profesie pe cat de individuala pe atat de colectiva.

Gesturile au un inceput si un sfarsit.

Gesturile se fac intr-un ritm dat.

Gesturile au o incarcatura emotionala data de un anume tip de amintire la care se face rapel.

Getsurile facute in sincron inseamna acordarea tuturor acestor elemente in asa fel incat sa para a fi executate de una si aceeasi persoana.

Unde este libertatea lor?

In capacitatea de a pune in acord toate aceste elemente, asa cum un sofer poate manui in conditii de timp extrem de stricte, toate cele trei pedale, schimbatorul de viteza, radioul, bricheta, stergatoarele de parbriz si sa si converseze cu persoana iubita care sta in dreapta fara sa o faca sa se simta, Doamne fereste, pe locul doi in topul preocuparilor lui.

Sincronul este momentul in care doua sau mai multe personalitati, prin atente si savante operatiuni de decantare, de renuntare si de adaos, izbutesc sa execute, in acelasi timp si cu aceeasi semnificatie, un gest. Forta pe care o reprezinta sincronul pe scena este uluitoare.

Cum se ajunge la acest lucru?

Prin repetitie.

Prin repetitii indelungi, reluate ori de cate ori unul singur a gresit. Unii, cei care izbutesc mai repede, se pot simti frustrati, dar aici apare o alta tema de antrenament si de educatie tearala specifica.

Nimic din ce se petrece pe scena in timpul spectacolului nu trebuie sa fie intamplator, sau fara o semnificatie anume.

Nimic din ceea ce se petrece in timpul unei repetitii nu poate si nu trebuie sa fie in afara temei generale a  educatiei teatrale, pe care trebuie sa o suporte, clipa de clipa, si invataceii si profesionistii cu ani buni  in spate.

Poate din cauza asta, a repetitiei, teatrul este atat de frumos si de irepetabil.

Cand repetitia s-a terminat ramane acolo, pe cortex, un fel de santulet la care vor face apel actorii a doua zi cand vor incepe noua repetitie.

Se poate pastra?

Cat timp?

Cand este nevoie de o noua repetitie pentru a reface sincronul?

Atatea teme se succed, unele aproape fara sa ne dam seama si este vorba doar de un simplu si banal sincron intr-o simpla si banala, la urma urmelor, scena de aerobic!