Copiii sunt emotionanti in orice situatie pentru ca nu mint, nu stiu inca sa minta.
Au intrat in teatru repede, repede, nu cumva sa scape locul, nu cumva sa nu ajunga ouale, nu cumva sa nu gaseasca asa cum trebuie culorile. Indata ce se asezau oftau linistiti, apoi se aplecau asupra treburilor lor, asupra culorilor, intrand parca intr-o alta lume, una in care se invalmaseau culori solare si sunete aurii. Chipurile lor arata toata preocuparea, toata grija de a picta cat mai bine, cat mai frumos, cat mai daruit.
Mi-au placut teribil si mi-a placut sa-i fotografiez. Atata fericire, atata bucurie, atata prospetime, atata grija, atata frumusete se vad rar la un loc.
Sala teatrului si hallurile s-au umplut de har, iar cele doua ore cat a durat pictatul unui ou de lemn au insemnat pentru noi clipe sublime.
Copiii nostri ( sunt din Cartier asa ca ni-i putem adjudeca sufleteste) au plecat cu zambetul pe buze si probabil vor rade sanatos, asa cum numai ei stiu sa o faca, atunci cand, ciocnind ouale de Paste, le vor sparge cu dezinvoltura pe toate celelalte pentru ca, nu-i asa, oul lor este pictat de ei si este cel mai frumos si nu poate fi spart de nimeni si de nimic.
Mai priviti-i o data si spuneti : nu-i asa ca sunt tare frumosi spectatorii nostri?
