De o bucata de vreme, sambata la metrou, puteti vedea o mare “cutie neagra”. Dinauntru se aude muzica si, din 2 in 2 minute, aplauze. Sunt ale spectatorilor Teatrului de 2 minute ajuns la cea de-a doua premiera. Laura Dumitrascu Duica isi povesteste experienta de actor, regizor, scenarist si scenograf:

“Cum s-a nascut spectacolul in camera neagra? Eu am inceput prin a desena si a schita o poveste…am gandit dinainte fiecare detaliu de la decor pana la obiecte si papusi, inclusiv dimensiunea sunetului.

Spectacolul in lumina neagra este special deoarece da o noua valoare obiectelor folosite, manuitorul fiind ascuns, stare ce hraneste imaginatia spectatorului. Ca sa manuiesti pe lumina ultravioleta ai nevoie de un perfect simt al echilibrului si o dezvoltata peceptie tactila. Trebuie sa simti totul, sa te lasi purtat de fiecare atingere, de fiecare sunet, sa constientizezi si cel mai mic detaliu care in lumina normala nu te-ar interesa.
Actiunea de manuire trebuie sa fie imperceptibila pentru spectator…in acelasi timp nu ai voie sa acoperi valoarea obiectelor sau papusa in sine. Este ca si cuvantul pentru un spectacol de text, actorul nu poate obstructiona cuvantul pentru ca nu mai transmite mesajul corect…numai ca eu vorbesc prin papusa si idealul este sa ajung in punctul in care corpul manuitorului are calitatea de amplificator.

(undeva in fundal este Laura care isi aranjeaza decorul)
Ideea acestor povestioare a venit din pasiunea pe care o am pentru obiectele carora oamenii nu le prea mai dau importanta. Dar mie imi place sa le dau sansa sa traiasca din nou…sa fac din cel mai banal obiect o fiinta miraculoasa. Si aici e taina, materialul banal din care fac papusa se transfigureaza in fiinta…intai dezenez papusa pe care o visez, apoi sculptez componentele, le asamblez si am creat o faptura. De aceea in aceste spectacole nu aplic canonul realitatii, ci valoarea obiectelor este data de povestea pe care o redau.
Satisfactia, pe de alta parte, este greu de descris. In acest spatiu imi pot lasa imaginatia sa se dezvolte aproape fara oprelisti, cunosc emotii si senzatii noi cu fiecare reprezentatie pentru ca in cutia mea, tot ceea ce era obisnuit devine…extraordinar! Cel mai fantastic lucru mi se pare acela ca pot apropia obiectele de oameni si astfel ii iau cu mine in povestea mea.”
